Dumnezee

Oare de ce să-mi fost drag?
Fiindcă te-am dus de mână
prin Labirint
şi ţi-am arătat
fericită cât disperată
cum poţi trece uşor
prag după prag?

Pentru că ţi-am pus la picioare
ghemul de aur – celălalt soare
şi l-ai deşirat prizonier
doar fiindcă-ţi ardeau mâinile
sub nici un cer?

Una din multele care mă izbucnesc,
dar încă mă amână,
a suflat Dumnezee
pe mărunţimea ta de ţărână
şi te-a-ntrupat
şi te-a sfinţit,
de nu l-am mai recunoscut
pe cel intrat în Labirint
de cel care-a ieşit…

Azi te privesc din bietul
unui înalt de gând
şi mi-e atâta milă de mine
cum îi e Celui de Sus
de lumea pe care-a creat-o,
a-nsufleţit-o,
a-ntruchipat-o
şi i-a vrut numai bine,
dar ea l-a făcut de ruşine
şi l-a dezamăgit nespus…