Pentru nimeni, pentru înca o viață

Marturisesc,
ma-mpartasesc-
nu mi-o cere nimeni
in duminica mica

Duhovnicul meu e poemul
un preot indatoritor
care ma ajuta sa uit,
sa respir,
sa mai mor,
sa m-ancurajez din frica …

E un blestem cu
amara pecete
sa nu simti ca ceilalti,
noaptea sa nu-ti dea liniste
si pace,
ziua sa vezi
dupa propria lumina vorace
si apa sambetei sa-ti dea sete…

Poate de aceea iubesc copacii,
lumea nesabuita a radacinilor scormonitoare,
pe care nimeni n-o poate privi,
n-o poate presimti
dar care-i hraneste
si-i tine-n picioare

Nu-mi vede nimeni radacinile colorate,
nu-mi aude nimeni radacinile cantatoare,
tesatura lor de fire marunte
cotropind adancurile pentru
o biata coroana de frunze
fericita vremelnic de ploaie,
aurita vremelnic de soare…

Iata,
trunchiul s-a jertfit,
el e Isusul meu
pentru nevolnica hartie
pe care toti se chinuie sa scrie,
pe care si eu am scris
o noua marturisire,
un fel de vis in vis
dintr-o feciorelnica pacatuire,
ca sa respir putin,
ca patima adancurilor colorate
sa razbeasca la suprafata
pentru nimeni,
pentru inca o viata.