Sfânta Vineri

Îngădui şi sunt îngăduită…

N-am să cred aşadar
că acest cuvânt vine
din maghiarul “engedni” –
prefixul i-a mutat
lung şi melodios accentul
pe a doua silabă
şi nicidecum pe prima,
arătând de-a lungul istoriei
tocmai lipsa de îngăduinţă…

Îmi adjudec etimologia lui balcanică,
îl simt în inima,
în sângele său
pe “gadină” – bulgărescul, sârbescul –
ah, o fiară care mă locuieşte
şi pe care o ţin în lanţ.

Si dacă vreţi,
aflaţi,
eu sunt gadina,
ucid ca să exist,
iubesc schimbătoarea hartă a norilor –
gadini pe cerul nimănui,
fraţi ai mei întru fulger şi tunet,
întru setea ploii….

Îngădui să fiu vânată,
dar sângele poemelor mele
nu e sărat ci amar,
fiara care e poetul
n-are nimic preţios
pentru vânătorii de rând,
pentru crescătorii de de toate –
pielea lui e de fosfor,
carnea lui de pucioasă,
urletul neomenesc…

Atât de al cetăţii,
tocmai de aceea alungat din ea:
niciodată bun de mistuit
apare la drumul mare
cu pieptul dezgolit,
pentru că trupul lui e sufletul,
iar el scapă prin dinţi,
iese prin gură,
o răsuflătură,
ah,uite-l, nu e!

“Cuvintele sunt ca sufletul”,
scrie în Cartea Splendorilor.
Nici vorbă!
Cuvintele sunt Sufletul însuşi
sau nimic,
îngăduie şi sunt îngăduite
– gadini –
lighioane nesfinte,
iar eu, biata lor Vineri,
le tot hrănesc de-o viaţă
cu propria-mi viaţă –
când prea rece,
când prea fierbinte.