Balada zidului și a iederei

Zidul gri și mohorât…
Iedera-i sări de gât.
El se împietri în sine,
ea-l îmbrățișă mai bine.
Înverzi și se uscă,
dar statornică-l urcă.
Pentru cer, lăsă pământ,
ploaie o scuipă și vânt,
viscol o încărunți…
Ea răbdă și se lipi.
Chemă păsări în frunziș
să le cânte pe furiș,
chemă soare, chemă lună
să îi lege împreună
și sub foșnet de sărut,
zidul se dădu bătut.
O lăsă să-l năpădească,
rănile să-i învelească,
o lăsă să se alinte,
pietrele să-i înveșminte
și din verde se-nverzi
și uită ce-nseamnă gri…

*

Dulce-i tânguie la piept:
– Ține-l, Doamne, drept și drept,
că de mi l-oi prăpădi,
un alt zid n-oi mai sui,
că de mi l-oi dărâma,
un alt zid n-oi mai urca…
– Alei, iederă muiere,
unsă-i ruga ta cu miere,
miere tăinuind otravă,
bună de-nălțat în slavă!
Până-n coperiș te-ai dus,
să înveți ce-nseamnă sus
și-ai uitat, șarpe frunzos,
că m-ai năpădit de jos!
Vremea de m-o nărui,
un alt zid îți vei găsi;
nici înalt, nici cenușiu,
doar să-l cațeri tu de viu…
Dar nici eu n-am să te las
pe-o ruină de pripas:
te-oi strivi sub cărămizi,
ochii cu ai mei să-nchizi,
sub dărâmături te-oi prinde,
să n-ai, drago, cui mă vinde!