Poem cu ochelari

Poem cu ochelari

Cai? Nu prea mai sunt…
Truda, nobleţea şi trapul cumpătat
nu se mai poartă,
dar accesoriul acela bizar
de mers doar înainte,
al cailor cu valtrap
– o c h e l a r i i   d e   c a l –
ne-a pricopsit pe toţi…

Ochelarii de distanţă
se ascund printre lucruri;
la ce bun să vezi mai departe,
când însăşi apropierea
e atât de tulbure?

Ochelarii de citit
sunt pe nas
şi-i cauţi cu disperare,
dar sila de-a întâlni
greşeli de ortografie
şi cuvinte goale şi poleite
sau vorbele unei limbi-paşaport
fără de care nu-ţi mai e îngăduită
ieşirea în lume,
te-ajută să nu-i găseşti …

Viaţa –
târfa asta cu nume conspirativ
care de fapt se iscăleşte
nu cu sânge,
ci cu praf – Moarte,
duce mai departe
ochelarii de cal.

Stânga – dreapta,
atunci – acum
sunt perdele de fum
de la propriul tău foc.
Ai fost scânteie?
Ai fost rug îndrăcit?
N-ai văzut nimic,
deşi ai privit?
Ai preavăzut
şi ţi-ai scos ochii
sătul de privelişte?
Totul e de izbelişte!

Vremea ochelarilor de cal
cu invariabilul privit înainte
vine şi-ţi coseşte
iarba de sub picioare,
eliberând bietul suflet care
o dată cu izgonirea din rai
a învăţat căderea
în iluzia că zboară,
că o să zboare!