Geamăna

Nu te duce-n octombrie,
femeie,
la mare –
îţi va scoate ochii
cu imensul semn de-ntrebare
al valurilor ei disperate,
când sărutând,
când scuipând
plajele de nisip
fără răspuns la neştiutul “ceva”…

Va fi oglinda ta
pentru cel mai tulbure chip,
pentru cel mai tulbure suflet
hăituit în adânc şi-n afară,
va fi geamăna aceea
infinit neştiută şi solitară…

Dar dacă ai ajuns acolo,
umple-te de durerea ei trufaşă,
când o vezi biciuindu-se
de una singură
cu propriile valuri
în chip de cravaşă!

Plângi cu ea când
plânge în dedesubt
ca un uriaş, lichid frupt
fără de sâmbure,
cu sufletul în chip de trup
sau trupul torturat
în chip de suflet tulbure,
nicicând împăcat,
nicicând liniştit.

Şi dacă totuşi eşti
în octombrie la mare
acceptă-te vulnerabilă,
înţelege-te trecătoare
sub ţipătul de pescăruşi, meschin,
sub cerul când ploios, când senin,
care-n punctul departe şi bont
botezat “orizont”
s-ar uni cu apa nebună…

E o minciună!

Cei ce se-ncumetă
să o afle, s-o ştie
doar îi zgârie sau îi mângâie
pielea lichidă şi străvezie
şi-i sorb lacom ceaţa
sau soarele şiroind din pieptul ei
ca o inimă-n zori,
şi-şi zic pompos şi bărbăteşte
n a v i g a t o r i –
pentru că nu vor înţelege niciodată
ce-i cu ea,
ce lumi adăposteşte,
mulţumindu-se numai cu suprafaţa.